4 consecințe ale traumei copilăriei care te împiedică să devii un bun părinte

Experiențele trecute afectează direct modul în care vă tratați copiii. Oamenii repetă adesea inconștient aceleași metode de educație pe care le-au experimentat pe ei înșiși. Și bune și nu atât de bune.

Pe măsură ce vă adânciți în trecut, s-ar putea să fiți surprins să vă repetați lucruri pe care le-ați urât mereu după părinții tăi. Sau, dimpotrivă, acționezi dintr-un sentiment de protest: „orice îți place, dacă doar nu așa”.

Mai jos, vom analiza patru greșeli care provin din trecut și care pot împiedica creșterea copiilor fericiți și construirea de relații de încredere cu ei.

1. Proiecția frustrării din copilărie

proiecția este transfer a sentimentelor lor față de un alt obiect, fie el o persoană, un animal sau un obiect neînsuflețit.

Oamenii recurg la această apărare atunci când simt că valoarea lor de sine este amenințată sau când se confruntă cu emoții dificile, greu de gestionat. De exemplu, dacă un tată nu și-a construit o carieră de succes și suferă de ea, el poate să-și atace fiul cu acuzații: „Nici măcar nu încerci! Nu vei realiza nimic!”

Părinții își forțează adesea copiii să întrupeze visele lor neîmplinite. vise. Ei cer să obțină succes în acele domenii în care ei înșiși nu au realizat nimic, să lupte pentru obiectivele lor și să-și împărtășească interesele, și nu să le caute pe ale lor.

Astfel, ei refuză să vadă un copil ca pe o persoană separată, îl evaluează prin victorii în această sau alta chestiune și îl privează de dreptul de a alege.

Desigur, copilul poate adopta valorile părinților și poate fi purtat de interesele acestora, dar toate acestea trebuie să se întâmple voluntar. Dacă încerci să-l forțezi să trăiască așa cum îți place, până la urmă, în loc de iubire și recunoștință puteți primești o ofensă puternică, o încercare de a te izola de tine și chiar ură.

Ce să faci cu el

De regulă, proiecțiile apar din cauza suprimării emoțiilor negative puternice și a traumelor psihologice care provoacă multă durere.

Gândește-te la situațiile în care trăiești o furtună de emoții negative „din senin” cu copilul tău, care te irită și te enervează foarte tare? De exemplu, el nu vrea să meargă la secțiunea de sport, iar tu aduci o serie de abuzuri asupra lui, promiți să-l pedepsești pe viață și să nu mai iubești niciodată.

Amintește-ți că copilul tău este o persoană separată, chiar dacă pare prea mic pentru a face o alegere. Are nevoie nu doar de îndrumare, ci și de sprijin necondiționat, dragoste și acceptare. Doar pentru ceea ce este, și nu pentru victorii și realizări.

2. Compensație pentru neajunsurile copilăriei tale

De regulă, oamenii copiază stilul parental al părinților lor. Dar dacă în copilărie ai suferit de orice aspecte negative ale comportamentului lor, felul în care te tratezi cu copiii tăi poate deveni o formă de protest.

De exemplu, o fată a crescut cu părinți dependenti de muncă, care rareori i-au acordat atenție. După ce s-a maturizat, femeia decide să-și corecteze greșelile și își înconjoară copiii cu grijă excesivă.

Ei, la rândul lor, vor suferi supraprotecție, iar în viitor, s-ar putea să nu poată acorda suficientă atenție copiilor lor, dedicându-se unei cariere sau unui divertisment. Se dovedește un cerc vicios, pătrunzând generații.

Să crești copiii altfel decât au făcut-o părinții tăi poate să nu fie o idee rea. Mai ales dacă comportamentul lor ți-a provocat multă durere.

Cu toate acestea, construirea abordării tale asupra creșterii pe principiul „doar nu așa” nu este cea mai rațională metodă care poate face mai mult rău decât bine.

Ce să faci cu el

Gândește-te la ce ți s-a părut greșit în creșterea părinților tăi și la cum te comporți în situații similare. Apreciază cu adevărat cât de bine îi afectează pe copiii tăi.

Chiar acționați într-un anumit mod în beneficiul lor sau doar încercați să corectați greșelile din trecut și să compensați experiențele dureroase?

3. Utilizarea strategiilor de coping nesănătoase

Strategia de coping este cale adaptați-vă la stres în situații dificile de viață, menținând stimea de sine pozitivă și echilibrul emoțional.

Unele dintre ele sunt recunoscute ca fiind adaptative: ajută cu adevărat la depășirea crizei și la a face față emoțiilor negative. Acestea sunt, de exemplu, căutarea de sprijin social, luarea de măsuri, reevaluarea pozitivă sau umor.

Dar există și modalități proaste de a face față stresului, cum ar fi retragerea în sine, diferite metode de distragere a atenției, utilizarea de substanțe chimice ilegale. Astfel de adaptari interferează doar cu rezolvarea problemei și conduc o persoană într-o capcană.

De regulă, strategiile sunt „moștenite”: oamenii copiază comportamentul părinților sau învață să facă față experiențelor traumatice.

În copilărie, modelele de comportament învățate ajută la adaptarea și menținerea echilibrului mental, dar la vârsta adultă, unele dintre ele pot deveni distructive.

De exemplu, dacă un copil s-a simțit adesea fricos din cauza comportamentului părinților săi, el poate învăța să nu atragă atenția, să evite intimitatea, conflictul și emoțiile negative.

Ca adult, aceste adaptări obișnuite îl pot împiedica să-și exprime emoțiile și să construiască relații strânse, de încredere, cu ceilalți, inclusiv cu propriii copii.

Ce să fac

Gândiți-vă ce strategii folosiți în situații stresante și cum vă afectează acest lucru relația cu copilul dumneavoastră. Amintiți-vă că copiii nu numai că pot suferi din cauza adaptării tale dezadaptative, dar sunt, de asemenea, mai probabil să le folosească mai târziu în viață. Încercați să vă schimbați modurile de a face față stresului mai productiv.

4. Autocritică rigidă

Toată lumea are un „critic interior” - o voce care exprimă gânduri negative despre ei înșiși. Apare periodic în momentele grele ale vieții, după unele eșecuri sau stresuri.

Această voce interioară începe să se formeze în primii ani de viață, când bebelușul aude cum părinții certa el sau spun ceva rău despre ei înșiși. Copilul se poate simți nedorit și neajutorat, iar acest sentiment rămâne cu el mulți ani.

Odată cu apariția propriilor copii, doar sentimentul de nesiguranță și autocritică crește. De exemplu, în timpul unei crize tipice din copilărie, gânduri precum: „Ce fel de părinte ești dacă nu-l poți controla?” sau „Ea te urăște. Ești o mamă rea.”

Dacă tatăl tău nu a știut cum să se ocupe de un copil, s-ar putea să simți o confuzie similară și să auzi o voce interioară care spune: „Cum ai de gând să ai grijă de acest copil? Nu știi să fii tată.”

Astfel de experiențe interferează cu raționamentul sănătos și cu a face ceea ce trebuie.

De exemplu, pot forța un părinte să se desprindă și să țipe la un copil, să-l pedepsească cu tăcere și răceală sau să aleagă alte metode nesănătoase de părinte.

Ce să fac

În loc să te judeci pe tine însuți, ia în considerare ceea ce îți spui ție ca părinte? Este asta cu adevărat adevărat?

Poate că majoritatea acuzațiilor sunt exagerate și nu corespund realității. Autocritica nu numai că nu aduce beneficii, dar le îndepărtează și puterea de care au nevoie părinții pentru a rămâne calmi și a satisface nevoile copiilor de dragoste, atenție și grijă.

Luptă cu criticul tău interior de fiecare dată când ridică capul. Întărește-ți Stimă de sine și încredere în sine. Cufundă-te în experiențele tale, fă-o cu curiozitate și compasiune.

Separând experiențele negative din trecut de ceea ce ai acum, poți deveni un părinte mai bun.