8 ziceri sincere despre viața în care s-a schimbat coronavirusul

Astăzi, lumea multora s-a micșorat până la limitele propriei case, dar în același timp, oamenii sunt mai conectați între ei ca niciodată. Experimentăm frica și plictiseala, furia și recunoștința, nemulțumirea și anxietatea. Incertitudinea cu privire la viitor te face să cauți metafore și imagini care să te ajute să înțelegi ce se întâmplă.

Dar cu toată lumea se întâmplă ceva diferit. Toată lumea se adaptează în felul său la pandemie și la consecințele acesteia. Cunoașterea experienței altcuiva, chiar înspăimântătoare, ușurează puțin singurătatea și teama și ne amintește că ceea ce trăim noi înșine este simultan unic și împărtășit de toată lumea.

„Pentru unii, a muri de foame este o problemă mult mai presantă decât virusul”.

Ali Bhutto

Un jurnalist din Pakistan.

Pentru prima dată din anii nouăzeci, când erau mai puțini oameni și mai puține mașini, nu aud zgomotul mașinii de la fereastra dormitorului meu. Tăcerea l-a înlocuit. Stingerea timpului este impusă de la cinci dimineața până la opt seara. Dar în timpul zilei, străzile din Karachi, cel mai mare oraș din Pakistan, sunt departe de a fi goale.

Partea veche a orașului amintește în mod straniu de măsurile militare înăsprite din trecut. Calmul tăcut ascunde sentimentul că societatea este neliniștită, iar regulile obișnuite nu se mai aplică. Grupuri mici de pietoni privesc ca spectatorii urmând un spectacol care se derulează încet. Oamenii se opresc la intersecții și la umbra copacilor sub privirea atentă a militarilor și poliției. […]

Nu toată lumea își poate permite autoizolare. Pentru unii, moartea din cauza foamei este o problemă mult mai presantă decât virusul. Un tânăr care străbate calea clădirii noastre de apartamente vine în fiecare zi. Autobuzele nu mai circulă și el merge cu bicicleta de acasă, una dintre numeroasele mahalale care se află în cartierele prospere. […]

În februarie, înainte de virus, o scurgere de gaze toxice în port a ucis 14 persoane și a trimis multe altele la spital. Structurile de stat care investighează cazul nu au găsit o explicație pentru acest lucru și, de-a lungul timpului, au încetat să mai menționeze acest lucru. În ochii multora, coronavirusul este doar o altă amenințare la adresa vieții într-un oraș care trece de la o criză la alta.

„Mama mea a fost externată din spital, dar nu o voi putea vedea de multe săptămâni”.

Alessio Mamo

Reporter foto din Sicilia. După ce soția sa Martha a confirmat coronavirusul, ea se află în carantină cu ea.

Medicii au cerut un al doilea test, dar din nou un rezultat negativ. Poate că am imunitate? Zilele în apartament păreau alb-negru, ca fotografiile mele. Uneori am încercat să zâmbim, pretinzând că nu am simptome pentru că sunt un virus. Zâmbetele par să fi adus vești bune. Mama mea a fost externată din spital, dar nu o voi putea vedea de multe săptămâni.

Martha a început din nou să respire normal, la fel și eu. Mi-aș dori să-mi pot fotografia țara în mijlocul acestei catastrofe: bătălii purtate de medici pe linia frontului, spitale aglomerate, Italia în genunchi luptându-se cu un dușman invizibil. În schimb, inamicul mi-a bătut ușa într-un martie.

„Trecătorii care ne întâlnesc pe drum nu știu că suntem oaspeți din viitor”

Jessica Lustig

Lucrează pentru revista New York Times din New York. Soțul ei a suferit o boală cu o săptămână înainte ca amenințarea să fie luată în serios.

Stăm în pragul clinicii și privim două femei în vârstă care discută afară. Sunt complet în întuneric. Îi faci semn să scape? Strigați să plece acasă te-ai spălat pe mâini, nu a ieșit? În schimb, rămânem stingheri, până când sunt îndepărtați. Abia atunci plecăm, începând un drum lung - trei blocuri - spre casă.

Arăt spre magnolia timpurie, forsitia înflorită. Tee spune că e frig. Părul crescut de pe gât, sub barbă, este alb. Trecătorii pe care îi întâlnim pe drum nu știu că suntem oaspeți din viitor. Viziune, avertisment, umblarea pedepsei lui Dumnezeu În curând vor fi în locul nostru.

„La început am pierdut atingerea altor oameni, apoi aerul, acum gustul bananelor”.

Leslie Jamison

Scriitor din New York. Dirijează programul de non-ficțiune de la Universitatea Columbia.

Virus. Ce cuvânt puternic și secret. Cum este în corpul meu astăzi? Tremurând sub învelitoare. Nisip fierbinte în ochi. Mi-am pus trei glugi la mijlocul zilei. Fiica mea încearcă să mă acopere cu o altă pătură cu mâinile ei mici. Dureri musculare, din care, dintr-un anumit motiv, este dificil să stai nemișcat. Pierderea gustului a devenit un fel de carantină senzorială. Mai întâi am pierdut atingerea altor oameni, apoi aerul, acum gustul bananelor. […]

Când mă trezesc în mijlocul nopții cu inima bătând, cearșafurile din patul meu sunt umede de transpirație care trebuie să fie plină de virus. Acest virus este acum noul meu partener, al treilea locuitor al apartamentului nostru, care îmi înfășoară umed corpul noaptea. Când mă ridic să iau apă, trebuie să mă așez pe podea la jumătatea drumului spre chiuvetă pentru a nu leșina.

„Pentru cei care și-au pierdut urma timpului: astăzi este neclar, unsprezece al zilei”

Heidi Pitlor

Scriitor din Massachusetts, SUA.

În timpul izolării, acțiunile care stabilesc de obicei limitele zilelor noastre - conducerea la serviciu, aducerea copiilor la școală, petrecerea cu prietenii - dispar. Timpul devine plat, continuu. Fără cel puțin o structură a zilei, este ușor să te simți deconectat de realitate. Un prieten a scris recent pe Facebook: „Pentru cei care au pierdut urma timpului: astăzi este neclar, al unsprezecelea mapplaya”.

Acum, când viitorul este atât de incert, este deosebit de important să dăm formă timpului. Nu știm cât timp va supăra virusul: câteva săptămâni, luni sau, Doamne ferește, va reveni în valuri timp de câțiva ani. Nu știm când ne vom simți din nou în siguranță. Mulți sunt ținuți captivi de frică. Vom rămâne acolo dacă nu creăm cel puțin iluzia mișcării în viața noastră.

„Mi-e frică de tot ce nu pot vedea”

Lauren Groff

Scriitor din Florida, SUA.

Pentru unii oameni, fantezia este redată doar din ceea ce pot vedea. Imaginația mea funcționează invers. Mă tem de tot ceea ce nu pot vedea.

Îngrădit de lume acasă, mi-e teamă de suferințe pe care nu le văd în fața mea: că oamenii rămân fără bani și mâncare, despre modul în care se sufocă cu lichidul din plămânii lor, despre moartea lucrătorilor medicali care se îmbolnăvesc în timp ce le fac responsabilitățile. [...] Mi-e teamă să ies din casă și răspândirea bolii. Mi-e teamă de modul în care acest timp de frică îmi afectează copiii, imaginația și sufletele lor.

„Acesta este un portal, o poartă de acces de la o lume la alta”.

Arundati Roy

Un scriitor din India. Autor de cărți "Dumnezeul lucrurilor mărunte"Și"Ministerul Fericirii Supreme».

Cine, acum, fără un mic fior, poate spune despre ceva că „a devenit viral”? Cine poate privi obiecte obișnuite - o clanță de ușă, o cutie de carton, o pungă cu legume - fără să știe cum sunt pline de invizibile pentru ochi, nu de vii și nu de creaturi moarte cu fraieri, așteaptă să se agațe de plămâni? Cine ar săruta un străin fără frică, ar sari într-un autobuz sau ar trimite un copil la școală? Cine se poate gândi la plăceri obișnuite fără a le evalua riscurile? Cine dintre noi nu este un epidemiolog, virolog, statistician sau predictor auto-numit? Ce om de știință și medic se roagă în secret pentru un miracol? Ce preot nu se supune științei?

Și cine, în ciuda răspândirii virusului, nu se entuziasmează de cântecul păsărilor din orașele dansândBlocarea coronavirusului: Păunii dansează pe străzile Mumbai. Poze și videoclipuri fantastice pe străzile păunilor și tăcerea pe cer? […]

În trecut, pandemiile îi obligau pe oameni să se rupă de trecut și să își reimagineze lumea. Pandemia actuală nu este diferită. Este un portal, o poartă de acces de la o lume la alta. Avem de ales: să mergem prin el, trăgând cu noi rămășițele prejudecăților și urii noastre, lăcomiei noastre, râurilor moarte și cerului fumos. Sau putem să o parcurgem ușor, gata să ne imaginăm o altă lume pentru noi înșine. Și gata să lupte pentru el.

„Acum am grijă de vecinii mei în același mod în care îmi exprim dragostea față de mama: rămân departe de ei”.

Nora Kaplan-Bricker

Jurnalist, critic din Boston, SUA.

Sâmbătă am vorbit cu mama, apoi cu fratele meu și apoi am mers la o petrecere virtuală de burlaci. Am încercat să mă prefac că fiecare interlocutor stă vizavi de mine, că biroul cu rafturi de cărți neîngrijite se deschide în camerele pe care le văd în spatele lor. Am încheiat apelul cu sentimentul că toată lumea pe care o știu stă acum în aceeași cameră și are o conversație comună înspăimântată.

Este o iluzie plăcută: este minunat să simți că suntem cu toții împreună, chiar dacă lumea mea reală s-a restrâns la o singură persoană, soțul meu, așezat cu laptopul său în camera alăturată. La fel de plăcut ca citirea articolelor care reimaginează distanțare socială precum coeziunea. [...] Dacă vă strânzi ochii, aproape că puteți vedea în această carantină o încercare de a îndrepta (împreună cu curba de boală) diferențele pe care le trasăm între conexiunile cu alte persoane. Acum am grijă de vecinii mei în același mod în care exprim dragostea față de mama mea: rămân departe de ei.

Uneori în această lună, am experimentat o dragoste pentru străini cu o intensitate neobișnuită. Pe 14 martie, sâmbătă seara după sfârșitul vieții mele obișnuite, am ieșit cu câinele și am găsit asta pe stradă liniștit: fără cozi la restaurante, fără copii pe biciclete, fără cupluri care să se plimbe cu ochelarii inghetata. Pentru a crea un gol atât de brusc și complet, a fost nevoie de voința comună a mii de oameni. Am simțit o recunoștință incredibilă și o pierdere incredibilă.

Cum ți-a schimbat viața coronavirusul? Distribuiți în comentarii.